2 Timotei: Motivatii pentru lucrare - schita de predica
Submitted by admin on Mie, 02/10/2010 - 14:31
Epoca noastră este deasemeni plină de confuzii teologice şi morale, chiar de apostazii, iar Pavel ne indeamnă ca şi pe Timotei, să fim tari, curajoşi şi statornici. Chintesenţa epistolei sunt cuvintele monosilabice « dar tu », care apar de patru ori.
Timotei este chemat să fie diferit, să nu cedeze în faţa presiunii opiniei publice sau să se conformeze spiritului veacului, ci să stea ferm de partea adevărului şi a neprihănirii.
Pavel era închis într-o celulă rece şi întunecoasă la Roma, din care nu va ieşi decât pt a muri. Se afla acolo având conştiinţa împăcată, a unui om ce şi-a împlinit destinul. Înainte de a pleca trebuia să pregătească terenul pt răspândirea şi transmiterea nealterată a Evangheliei. Astfel Timotei va trebui să păstreze şi să transmită altor oameni de încredere, care la rândul lor să fie în stare să înveţe pe alţii. (2.2).
1.AUTORUL. Scriitorul din primul verset al fiecăreia din cele trei epistole afirmă că este el însuşi Pavel. Face referiri la râvna de odinioară de a-i prigoni pe creştini (1 Tim 1.12-17), la convertirea şi numirea sa ca apostol (1 Tim 1.11 ; 2.7 ; 2 Tim 1.11) şi la suferinţele sale îndurate pt Cristos (2 Tim 1.12 ; 2.9,10). Handley Moule spune că în ea « pulsează inima umană »
2.CONTEXTUL. Se prezintă pe sine ca « întemniţat al Domnului » (1.8). Este vorba de cea de-a doua , unde pierde confortul avut în prima, o casă închiriată de unde se aştepta să fie eliberat.
Era încarcerat într-o « temniţă subterană » prevăzută în tavan cu un orificiu pt lumină şi aer ; probabil închisoarea Marmentină. Onisifor n-a reuşit să-l găsească decât după căutări minuţioase (1.17), el fiind în lanţuri (1.16), « fiind legat ca un făcător de rele » (2.9). Suferea de singurătate, plictiseală şi frig (4.9-13) « caută de vino curând…adu-mi mantaua…adu-mi cărţile ». Audierea preliminară avusese déjà loc (4.16,17), iar acum aştepta procesul, dar nu spera că va fi achitat. Moartea i se părea inevitabilă (4.6-8). “Căci sunt gata să fiu turnat ca o jertfă…”. Cum s-a ajuns aici ?
După eliberarea din prima captivitate continuă să călătorească pt a vesti Evanghelia. Îl lasă pe Tit în Creta (Tit 1.5), apoi la Efes pe Timotei (1 Tim 1.3,4). La Colose îl vizit pe Filimon (Fm 22), apoi ajunge în Macedonia (1 Tim 1.3) ; a vizitat cetatea Filipi în ţinutul Maced. Scrie prima epist către Timotei şi cea către Tit ; dezvăluie lui Tit intenţia de a petrece iarna la Nicopole. (Rom 15.24) primăvara următoare probabil vizitează Spania. Îl vizitează din nou pe Timotei la Efes (1 Tim 3.4). În apropierea portului Milet îl lasă bolnav pe Trofim (2 Tim 4.20), apoi la Troa unde a stat cu Carp îşi lasă mantaua şi unele cărţi din piele (2 Tim 4.13).
La Corint îl părăseşte Erast (2 Tim 4.20), apoi ajunge la Roma. În timpul călătoriei este arestat din nou, probabil de aceea nu şi-a putut aduna cărţile. De data aceasta a fost un calvar fără scăpare, în timpul persecuţiei sub Nero 64 D.Cr.
A fost executat prin decapitare pe Via Ostia ca cetăţean roman.
Cu puţin timp înainte de a muri îi trimite lui Timotei a doua şi ultima sa epistolă. Este un document personal de o mare intensitate emoţională, dar şi testamentul lăsat bisericii
3.MESAJUL – către Timotei. Acesta, deşi tânăr şi promovat peste aptitudinile sale a fost tovarăşul de călăt a lui Pavel de mai bine de 15 ani.
A fost delegat de încredere al apostolului în cea de-a doua şi a treia călăt misionară la Tesalon şi Corint (1 Tes 3.1 ; 1 Cor 4.17), apoi îl însoţeşte la Ierusalim (FA 20.1-5).
Ceea ce simţea Pavel pentru el, nu era doar pură afecţiune umană « copilul meu preaiubit şi credincios în Domnul » (1 Cor 4.17), ci a ajuns să fie împreună lucrător « tovarăşul meu de lucru » (Rom 16.21) şi « fratele nostru şi sluj lui D-zeu în Evangh » (1 Tes 3.2)
Din cauza preocuparii lui Timotei pentru bunul mers al bisericilor şi loialităţii lui, Pavel a spus « n-am pe nimeni ca să-mi împărt simţirile ca el, şi să se îngrijească într-adevăr de starea voastră » (Fil 2.20-22).
Sarcina cea mai grea era aceea de a păstra intactă învăţătura.
Astfel, Pavel predă mantaua lucrării « fiului său în credinţă », deşi dpdv omenesc nu era cel mai potrivit, şi-l îndeamnă să persevereze cu tărie şi credincioşie înaintea lui D-zeu (2.1). El înţelege că în ciuda doctrinei sănătoase şi a evlaviei este expus pericolului căderii, de accea îl întăreşte.
S-ar putea ca din acelaşi motiv omenesc nici tu să nu fi potrivit, şi totuşi Domnul să te cheme în lucrare. Poate ai şi tu complexe de inferioritate.
Timotei era mai întâi timid, era un introvertit, sfios şi rezervat. Pavel îi pregătea deseori terenul « dacă soseşte Tim, aveţi grijă să fie fără frică la voi » (1 Cor 16.10). De aceea Pavel îl încurajează, « D-zeu nu ne-a dat un duh de frică », Pavel îi porunceşte cu dragoste « să nu-i fie ruşine de mărturisirea Domnului nostru Isus Cristos », « să păstreze învăţăturile sănătoase », « să păzeasă prin Duhul Sfânt care locuieşte în noi, comoara care i-a fost încredinţată ».
Timotei era tânăr « nimeni să nu-ţi dispreţuiască tinereţea » (1 Tim 4.12) şi « fugi de poftele tinereţii » (2 Tim 2.22). Apoi l-a îndemnat să caute să se înfăţişeze « înaintea lui D-zeu ca un om încercat ».
Apoi era bolnăvicios (1 Tim 5.23) « deselor tale îmbolnăviri ».
Eşti şi tu ca Moise şovăitor, sau prea tânăr ca Ieremia, timid şi sfios ca Timotei, ezitând să intri în lucrare ?
Voia ca Timotei să înţeleagă că dealtfel, ca şi Pavel, el se afla sub responsabilitate divină ca şi lucător al lui Cristos (1 Cor 9.16).
Ultimele sale cuvinte către Timotei cuprind laude, dar şi avertismente, cam 25 de imperative. Cap 4 este cea mai personală secţiune din epistolă. Acestea nu erau sugestii din partea unui prieten, ci porunci de inspiraţie divină, din partea unui apostol al D-lui Isus Cristos.
Preocuparea centrală a lui Pavel era soarta Evangheliei. Cariera sa, de timp de 30 de ani de propovaduire era pe sfârşite, aşteptând martirajul. Dar ce se va întâmpla cu Evanghelia ? Nero părea hotărât să distrugă Biserica, ereticii se înmulţeau, iar în Asia avusese loc o apostazie aproape completă de la înv lui Pavel (2 Tim 1.15) « cei din Asia, toţi m-au părăsit ». Îndemnul apost de a păzi înv era un strigăt. Era rândul lui de a-şi asuma responsab. pentru soarta ei, s-o propov, să-i înveţe pe oameni, s-o apere împotriva denaturărilor şi să asigure transmiterea ei integrală generaţiilor de după el.
Epistola este o chemare pentru fiecare credincios, de a căuta tăria şi credincioşia în slujba spirituală şi de a fi interesaţi de soarta Evangheliei şi anume :
1.Responsabilitatea de a păstra Evanghelia « Lucrul acela bun care ţi s-a încredinţat, păzeşte-l prin Duhul Sfânt care locuieşte în noi » (1.14) ;
2.Responsabilitata de a suferi pentru Evanghelie « suferă împreună cu mine… » (2.3,8,9) ;
3.Responsabilitatea de a rămâne credincios Evangh « Tu să rămâi în lucrurile pe care le-ai învăţat » (3.3,14) ;
4.Responsabilitatea de a propovadui Evanghelia « Propov Cuv, stăruieşte asupra Lui la timp şi ne la timp… » (4.1,2).
MOTIVAŢII PENTRU UN FIU ÎN CREDINŢĂ (1.1-5)
Primele 5 versete constituie o motivaţia, dar şi un salut pentru « preaiubitul copil în credinţă ». Dar ele sunt principii valable pentru orice credincios, care contribuie la eficienţa slujirii. Aceste principii sunt :
1.AUTORITATE. (v.1,2a) « Pavel, apostol al lui Isus Cristos… », primul pricipiu al unei motivări reuşite este cel al autorităţii. Aposolia sa era déjà bine înţeleasă de Timotei. În ciuda relaţiei lor apropiate de dragoste, Pavel era mai mare în rang decât Timotei în ceeace priveşte autoritatea spirituală. Pavel a propov Cuvântul, a scris epistole şi a avut parte de o chemare specială.
Intimitatea nu exclude autoritatea. (Un director creştin, a vorbit frumos cu un frate angajat, acesta din urmă a trecut la lipsa de respect spunându-i pe nume, riscând să-şi piardă aut. Relaţia de dragoste pe care o au părinţii-copii nu exclude autoritatea, alfel eşec. Relaţiile prietenoase patroni-angajaţi, însă refuzul supunerii ar duce la faliment. În armată ar duce la anarhie militară.
Apostolos, unul care este trimis « un mesager », (2 Cor 8.23 ; Fil 2.25) ; un ambasador, cel care poartă cu el autoritatea celui pe care îl reprezintă. De aceea tremenul este folosit pentru cei 12 ucenici (Lc 6.13 ; 9.10) şi pentru Pavel, pe care l-a chemat Cristos după înălţarea Sa (FA 9.3-15 ;22.6-14). (Gal 1.15) Apostolia, chemarea o are de la Domnul. Calific necesară a unui apostol era de a fi un martor al Învierii, astfel Pavel L-a văzut pe Domnul Cel înviat (FA 26.16). Cuvintele « te trimit », însemnează « te apostolez », apost Neamurilor (Rom 11.13).
Isus Însuşi în (Evr 3.1), este numit « Apostolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre ».
Originea apost. său era în « voia lui D-zeu ». Astfel, Pavel, în calitate de apostol al lui Cristos, nu oferă doar sfaturi făţeşti, ci declară adevărul divin cu o autoritate fermă, fiind investit cu putere de sus. Pavel procedează « după », însemnând în conformitate cu « făgăduinţa vieţii în Cristos », obiectul apost său. « Făgăduinţa vieţii în Cristos » este esenţa Evangh pentru oamenii care sunt la un pas de moarte, într-un veac anticristic.
Chemarea lui Pavel de a sluji voii lui D-zeu ca şi mesager al Lui Cristos trebuia achitată prin proclamarea veştii bune care aduce mântuirea, conform căreia cei « morţi în păcat » pot găsi viaţa în Cristos. Expresia preferată al lui Pavel este « în Cristos Isus », semnific unirea fiecărui credincios cu Cristos în moartea şi în învierea Sa. El ne dă făgăduinţa divină (Ioan 3.16). Cei ce acceptă aceste promisiuni, pot declara ca şi Pavel că « Cristos este viaţa noastră » (Col 3.4). În (1 Cor 9.16,17) « trebuie să vestesc Evangh », este achitarea lui Pavel faţă de Evanghelie.
Pavel vorbea lui Timotei cu autoritate apostolică de tată, ceeace nu exclude intimitatea, ci dimpotrivă i-a dat lui Timotei un puternic imbold spre ascultare.
2.ALTRUISM. (cap 1.2b) « har, îndurare şi pace de la D-zeu Tatăl şi de la … ». Nu era doar o simplă formă de salut. Ca să vorbim cu cuvinte frumoase, creştineşti, nu era o formalitate, ci reprez expresia unei dorinţe autentice, ca binecuv cele mai alese ale Domnului să fie o realitate în viaţa tânărului predicator.
Timotei trebuia să fie motivat de altruismul lui Pavel, de devotamentul şi preocuparea lui lipsită de egoism pentru bunăstare altora. Astfel de motivaţii rezultă şi din cuvintele « şi la foloasele altora » (Fil 2.4).
Timotei, cel aflat sub protecţia sa, a fost mântuit prin har divin, iar el voia ca acesta să trăiască mereu prin îndurarea lui D-zeu. Îndurarea este eliberarea de sub pedeapsă, iar harul este oferta vieţii veşnice, în Cristos Isus. Harul este pentru cei nevrednici, îndurarea pentru cei neajut şi pacea pentru cei fără linişte, tulburaţi. Nu primim ceea ce merităm, pedeapsa (îndurare) şi primim ceeace nu merităm viaţa veşnică (harul).
El voia ca Timotei să beneficieze de ceeace poate oferi D-zeu mai bun pentru păcătoşii răscumparaţi, şi anume : har pentru a acoperi păcatul, milă pentru a înlocui pedeapsa şi pace pentru a stăpâni viaţa. Deasemenea noi trebuie să avem o preocup autent pentru binec spirituală a fraţilor şi surorilor. Ei trebuie să ştie că sunt iubiţi de noi fără reţineri.
3.APRECIERE. (v.3a) « Mulţ lui D-zeu, căruia Îi slujesc cu un cuget curat, din moşi strămoşi ». Şi Timotei era o binecuvântare pentru Pavel, nu doar invers. « Mulţumesc lui D-zeu pentru tine » spunea el. În timp ce Pavel era întemniţat în acea închisoare romană, umedă şi mizerabilă, îi mulţumea Domnului pentru privilegiul de a-l cunoaşte şi uceniciza pe Timotei.
Nu s-a umplut de resentimente şi ură faţă de cei ce l-au închis şi l-au brutalizat. Nu se lamenta din cauza nedreptăţii şi execuţiei crude, ce ştia că va urma, ci se concentreză spre amintiri frumoase pe care le avusese împreună cu Timotei în slujire. Aprecierile lui Pavel aveau să-l încurajeze, el ştia că integritatea lui Pavel nu-i permitea să flateze pe cineva cu vorbe goale. Se cunoscuseră în mod deosebit timp de ani de zile, de aceea aprecierea din suflet al lui Pavel trebuie să-i fi aşezat pe umeri un mare simţ al responsabilităţii.
(FA 24.24) Când Pavel stă în faţa lui Festus, explică termenul « din moşi strămoşi », adică aşa cum au făcut şi strămoşii mei. (Fil 3.3).
Când era aproape de moarte, mărturiseşte că cugetul lui nu-l acuză în niciun fel. El voia ca Timotei să nu aibe nicio îndoială că Pavel ar îndura suferinţele fizice din vreo altă cauză decât din pricina neclintitei sale credincioşii faţă de Domnul. (1 Pet 2.19,20) El nu suferea ca un răufăcător.
Deşi nu ne cunoaştem inima niciunul cu o deplină certitudine (Ier 17), totuşi este important să avem « un cuget curat » ; când se apăra împotriva atacurilor mincinoase, răspunsul său a fost « Laudă este mărturia pe care ne-o dă cugetul nostru că ne-am purtat în lume, şi faţă de voi, cu o sfinţenie şi curăţie de inimă… » (2 Cor 1.12). (1 Tim 1.5) « ţinta poruncii este dragostea… » (3.9) « taina credinţei într-un cuget curat » ; (4.1,2) « …însemnaţi cu ferul roş în însuşi cugetul lor ». A respinge în mod continuu adevărul, face ca conştinţa să devină mai puţin sensibilă la păcat.
4.APEL. (v.3b) « că neîncet te pomenesc în rugăciunile mele, zi şi noapte » ; mijlocirea nestatornică era un alt element al motivării pentru Domnul. (1 Tes 5.17) « rugaţi-vă neîncetat » este aceeaşi expresie. Înseamnă neîntrerupt, constant, statornic. (Rom 1.9,10 ; 1 Cor 1.4 ; Filim 4 ; Col 1.3) este similar. Rugăciuni, deesis, are sensul de rugăciuni stăruitoare. Apare în Iac 5.16; Lc 5.33.”Zi şi noapte” este o figură de stil ce exprimă continuitatea.
Nu există altă cale de a-i motiva pe fraţi decât aceea de a-i aduce continuu în rugăciune înaintea lui D-zeu. De aceea când biserica pare rece, fără flacără, este că am adus-o decât puţin în rugăciune.
5.AFECŢIUNE. (v.4) « căci mi-aduc aminte de lacrimile tale, şi doresc să te văd ca să mă umplu de bucurie ». I-a simţit mult lipsa şi dorea să-l vadă. Sunt unii fraţii care zic « n-am venit să ne vedem unii la alţii feţele ci pe Domnul ». Pe Cel ce nu-L vezi, nu-L poţi iubi fără a-i iubi mai întâi pe cei ce-i vezi, şi-ţi sunt fraţi. (1 Tes 3) « am avut cu atât mai mult dorinţa să vă vedem feţele ». În (4.9) îl imploră « caută de vino curând la mine ». Vine dintr-o dorinţă intensă sau tânjire.
« Mi-aduc aminte de lacrimile tale », era vorba de ultima lor despărţire, înainte de vizita la Efes şi de a fi arestat la Nicopole şi de a fi luat prinzonier la Roma. (FA 20.36-38) « au izbucnit cu toţii în lacrimi », a fi creştin nu înseamnă a fi lipsit de sentimente şi insensibil. Deşi şi-a dat seama că era posibil să nu-l mai vadă s-a umplut de o bucurie anticipativă doar la gândul unei întrevederi viitoare.
6.AFIRMARE. (v5) « Îmi aduc aminte de credinţa ta neprefăcută, care s-a sălăşluit mai întâi în bunica ta Lois şi în mama ta Eunice şi sunt încredinţat că şi în tine ». Afirmarea, înseamnă să afirmi ceva, să constaţi ceeace realizezi sau ceeace vezi bun în fratele tău (Iov 34.4) « să vedem între noi ce ste bun ».
Anupokritos, sincer, neprefăcut (fără ceară) « locuitorii din Sicilia vindeau vase lipite cu ceară şi făceau comerţ cu ele ». Credinţa lui Timotei era una neipocrită, neprefăcută sau fără înşelăciune (1 Tim 1.5). (1 Pet 1.22) « dragoste de fraţi neprefăcută », Petru folos acelaşi termen. (Iac 3.17) « nefăţarnică ».
Pavel le cunoştea pe aceste femei şi probabil a contribuit împreună cu Barnaba la câştigarea lor pentru Cristos. Până la a doua călătorie a lui Pavel, aceste femei au condus déjà pe fiul şi nepotul lor la Domnul, astfel că înainte de cea de-a doua călătorie a lui Pavel, el era déjà « vorbit de bine de fraţii din Listra şi Licaonia » (FA 16.2). (2 Tim 3.15) Prin ele a cunoscut « din pruncie Sfintele Scripturi ».
Balazs Daniel, 25 ianuarie 2010
»
